Copiii au nevoie de aceeași dragoste, atenție și încurajare din partea părinților pentru a crește. Nu există „un mod specific” de a crește un copil cu epilepsie. Cu toate acestea, există câțiva factori suplimentari de luat în considerare.
Sugari (nou-născuți până la 18 luni):
Epilepsia: Părintele unui copil cu epilepsie.
Toți copiii aflați în această etapă de dezvoltare au nevoie de părinții lor să promoveze hrănirea, mersul și vorbirea.
Când un copil are convulsii, părinții pot fi mai îngrijorați de aceste achiziții ale începutului vieții.
Uneori, în efortul de a fi bun și de ajutor, părinții încearcă să facă prea multe pentru copilul lor. Acest lucru poate încetini dorința și capacitatea naturală a copilului de a atinge reperele cu succes.
Părinții ar trebui să fie alături, în mod natural, în efortul copilului lor de a atinge aceste repere. Fără să facă un efort suplimentar deoarece copilul are epilepsie.
- Dacă vi se pare dificil, luați în considerare să discutați despre gândurile și sentimentele dvs. cu un profesionist, care înțelege interacțiunea și dezvoltarea mamă/copil.
Copiii mici (18 luni până la 3 ani):
Copiii din această grupă de vârstă au nevoie de părinții lor să promoveze mersul pe jos, explorarea și jocul, cățăratul, vorbirea și hrănirea. Părinții pot fi îngrijorați de loviturile și vânătăile, pe care le dobândește un copil mic.
Când un copil are convulsii, părinții pot deveni nervoși în legătură cu eforturile naturale ale copilului de a încerca aceste lucruri. Le poate fi greu să-i permită copilului lor o independență sporită, care este atât de importantă în această etapă. Prin grijă excesivă, părinții trimit mesajul: „Știu că nu poți face asta singur” și „Nu ești bine fără mine!”.
Toți copiii au nevoie de o mai mare independență, pe măsură ce cresc. Părinții se străduiesc să găsească un echilibru între îngrijire și protecție vs. independență. Prea mult din oricare nu este bine. Fiecare părinte trebuie să decidă unde se află acel echilibru pentru el în funcție de propriul nivel de confort. Nu numai că părinții se luptă să-și găsească propriul echilibru, dar și alții, care au grijă de copilul lor (babysitter, membrii familiei extinse) vor face același lucru.
Părinții îi pot ajuta pe acești îngrijitori educându-i despre promovarea independenței și siguranței și oferind informații despre convulsii și medicamente.
Dacă descoperiți că lucrurile sunt dezechilibrate în acest domeniu, poate doriți să găsiți pe cineva – un alt părinte sau un profesionist familiarizat cu această experiență – care să vorbească despre preocupările dumneavoastră.
Preșcolari (3 până la 5 ani):
Epilepsia: Părintele unui copil cu epilepsie.
Copiii din această grupă de vârstă au nevoie de părinți pentru a promova jocul, creativitatea și imaginația, explorarea mediului lor, socializarea în diverse medii și stabilirea de limite și reguli.
Preocupările și îngrijorările părinților (care au un copil cu epilepsie) pot modifica comportamentul față de copil.
- Unii părinți își consideră copilul ca fiind în mod constant în pericol. Se pot simți atât de îngrijorați încât devin excesiv de permisivi.
- Alți părinți își văd copilul ca fiind special sau bolnav și le pare atât de rău pentru copilul lor încât devin excesiv de permisivi.
- Știm că „stilul” parental afectează comportamentul unui copil. Părinții al căror stil este excesiv de protector pot descoperi – copilul devine inhibat și speriat să încerce lucruri noi.
- Sau părinții al căror stil este excesiv de permisiv pot descoperi – copilul devine dezinhibat sau incapabil să-și gestioneze sentimentele sau comportamentul.
În această etapă, este extrem de important să stabiliți reguli și așteptări, expunându-vă copilul la diverse situații sociale, cu o supraveghere adecvată, în care copilul să învețe și să exerseze noi abilități împreună cu ceilalți.
Vârsta de latență (7 până la 11 ani):
Copiii din această grupă de vârstă au nevoie de părinții lor pentru a promova succesul și stăpânirea.
Stima de sine al unui copil provine din a se simți bine în legătură cu realizările și succesele sale. Și din a realiza că poate face lucrurile să se întâmple.
- Când un copil are convulsii, poate fi reținut de la activități și de la experimentarea situațiilor sociale din teama pentru siguranța lui.
- Dacă un copil aude în mod constant „Nu poți face asta”, s-ar putea să învețe să nu încerce, deoarece poate eșua.
- A crește înseamnă a-ți asuma riscuri calculate și a obține beneficii din aceste riscuri. Copilul cu epilepsie, ca orice copil, are nevoie de un părinte, care să-i ofere această oportunitate.
În această etapă este, de asemenea, important ca cei mici să știe despre crizele lor, ce se întâmplă cu ei în timpul unei convulsii și să poată explica acest lucru prietenilor lor.
Unii copii, care au convulsii, au, de asemenea, provocări de învățare sau dificultăți de comportament.
Părinții trebuie să le explice convulsiile copiilor într-un mod pe care ei pot înțelege și explica altora.
Părinții, care sunt capabili să-și arate acceptarea față de convulsii, transmit copilului lor mesajul că aceste convulsii nu sunt de temut. Ei au creat deja un model – copilul să-și accepte crizele.
Adolescența (12-18 ani):
Epilepsia: Părintele unui copil cu epilepsie.
Adolescenții au nevoie de promovarea ideilor:
- independența față de familie
- apartenența la un grup de egali (prieteni, colegi)
- identitatea sexuală și rolurile sexuale
- să se gândească la opțiunile de carieră
Adolescența este o fază provocatoare și interesantă atât pentru adolescenți, cât și pentru părinții lor.
Majoritatea adolescenților se ceartă cu părinții, testează limite, petrec din ce în ce mai mult timp departe de casă și încep să se gândească la viață după liceu.
Părinții își fac griji – dacă adolescentul face alegeri bune, are probleme și nu este suficient de responsabil. Acest lucru este complet normal.
Nivelul de îngrijorare al părinților unui adolescent cu epilepsie poate fi exacerbat. Unii adolescenți pot întrece măsura pentru a demonstra că sunt precum colegii lor și nu acordă atenție siguranței lor.
La cealaltă extremă, adolescenții pot deveni inhibați și nu găsesc niciodată un grup de egali de care să aparțină pentru că se simt atât de diferiți.
Părinții își pot ajuta adolescentul să treacă prin această fază doar cu o cantitate minimă de tulburări.
Își pot încuraja tânărul adult să se implice în activități sigure ale grupului de colegi. Problemele de independență și siguranță pot fi negociate mai degrabă prin dialog continuu decât prin argumente polarizate.
Acest lucru face posibil ca ambele părți să obțină ceea ce își doresc.
Promovând încă de la început ideea că adolescentul dezvoltă un grup de sprijin de la egal la egal (prieteni, colegi), care se familiarizează cu gestionarea crizelor, problemele de siguranță pot deveni mai puțin îngrijorătoare.
- Adolescentul nu va rămâne adolescent.
- Va trece la vârsta adultă și va trebui să învețe să funcționeze în sistemele sociale și economice ale adulților.
- În calitate de părinți, vă ajutați să vă pregătiți descendenții pentru asta, oferind abilitățile necesare pentru a supraviețui într-o lume a adulților.
Foto: unsplash.com