Anxietatea este o reacție normală la stres și poate fi benefică în unele situații. Ne poate alerta asupra pericolelor și ne poate ajuta să ne pregătim și să fim atenți. Tulburările de anxietate diferă de sentimentele normale de nervozitate sau anxietate și implică frică excesivă.
Tulburările de anxietate sunt cele mai frecvente tulburări mintale și afectează aproape 30% dintre adulți, la un moment dat în viața lor.
Sunt tratabile. Tratamentul ajută majoritatea oamenilor să ducă o viață productivă normală.
Cât de frecvente sunt tulburările de anxietate?
Epilepsia: Ce sunt tulburările de anxietate? Diversele tulburări de anxietate sunt:
- Fobie specifică: 8% – 12%
- Tulburare de anxietate socială: 7%
- Tulburare de panică: 2% – 3%
- Agorafobia: 1-2,9% la adolescenți și adulți
- Tulburare de anxietate generalizată: 2%
- Tulburare de anxietate de separare: 0,9% – 1,9%
Femeile sunt mai predispuse decât bărbații să sufere de tulburări de anxietate.
- Anxietatea se referă la anticiparea unei preocupări viitoare și este asociată cu tensiunea musculară și comportamentul de evitare.
- Frica este un răspuns emoțional la o amenințare imediată și este asociată cu o reacție de luptă sau de fugă – fie a rămâne pentru a lupta, fie a pleca pentru a scăpa de pericol.
Tulburările de anxietate pot determina oamenii să încerce să evite situațiile, care declanșează sau le agravează simptomele. Performanța la locul de muncă, munca școlară și relațiile personale pot fi afectate. În general, pentru ca o persoană să fie diagnosticată cu o tulburare de anxietate, frica sau anxietatea trebuie:
- Să fiți disproporționat cu situația sau nepotrivit vârstei
- Îngreunează capacitatea de a funcționa normal
Tipuri de tulburări de anxietate:
Epilepsia: Ce sunt tulburările de anxietate?
Tulburarea de anxietate generalizată
Tulburarea de anxietate generalizată implică îngrijorare persistentă și excesivă, care interfereră cu activitățile zilnice. Această îngrijorarea continuă poate fi însoțită de simptome fizice, cum ar fi neliniște, senzație de oboseală sau oboseală, dificultăți de concentrare, tensiune musculară sau probleme de somn. Adesea, grijile se concentrează pe lucruri de zi cu zi, cum ar fi responsabilitățile de la locul de muncă, sănătatea familiei sau chestiuni minore, cum ar fi treburile casnice, reparațiile auto sau întâlnirile cu prietenii.
Tulburare de panică
Simptomul de bază al tulburării de panică sunt atacurile de panică recurente, o combinație copleșitoare de suferință fizică și psihologică. În timpul unui atac, mai multe dintre aceste simptome apar în combinație:
- Palpitații, bătăi ale inimii sau ritm cardiac rapid
- Transpiraţie
- Tremur
- Senzație de dificultăți de respirație sau senzații de sufocare
- Dureri în piept
- Senzație de amețeală, amețeală sau leșin
- Senzație de sufocare
- Amorțeală sau furnicături
- Frisoane sau bufeuri
- Greață sau dureri abdominale
- Senzație de detașare
- Frica de a pierde controlul
- Frica de a muri
Deoarece simptomele sunt atât de severe, mulți oameni, care suferă de un atac de panică, pot crede că au un atac de cord sau o altă boală, care pune viața în pericol. Vârsta medie de apariție a tulburării de panică este 20-24 de ani. Atacurile de panică pot apărea cu alte tulburări mintale, cum ar fi depresia.
Fobii
O fobie specifică este frica excesivă și persistentă față de un anumit obiect, situație sau activitate care, în general, nu este dăunătoare. Pacienții știu că frica lor este excesivă, dar nu o pot depăși. Aceste temeri provoacă o suferință, încât unii oameni fac eforturi extreme pentru a evita de ceea ce se tem. Exemple sunt vorbitul în public, frica de zbor sau frica de păianjeni.
Agorafobie
Agorafobia este teama de a fi în situații în care scăparea poate fi dificilă sau jenantă, sau ajutorul ar putea să nu fie disponibil, în cazul simptomelor de panică. Frica este disproporționată cu situația reală, durează în general șase luni sau mai mult și provoacă probleme de funcționare. O persoană cu agorafobie experimentează această frică în două sau mai multe dintre următoarele situații:
- transportul public
- spații deschise
- locuri închise
- stați la coadă sau într-o mulțime
- singur în afara casei
Individul evită în mod activ situația, are nevoie de un însoțitor sau îndură cu frică sau anxietate intensă. Agorafobia netratată poate deveni atât de gravă încât o persoană nu mai poate să iasă din casă. O persoană poate fi diagnosticată cu agorafobie doar dacă frica este intens supărătoare sau dacă interferă semnificativ cu activitățile zilnice normale.
Tulburare de anxietate socială (denumită anterior fobie socială)
O persoană cu tulburare de anxietate socială are o anxietate și un disconfort semnificativ de a fi jenată, umilită, respinsă sau privită cu dispreț în interacțiunile sociale. Persoanele cu această tulburare vor încerca să evite situația sau să o suporte cu mare anxietate. Exemple comune sunt frica extremă de a vorbi în public, întâlnirea cu oameni noi sau mâncatul/băutul în public. Frica sau anxietatea provoacă probleme cu funcționarea zilnică și durează cel puțin șase luni.
Tulburare de anxietate de separare
O persoană cu tulburare de anxietate de separare este excesiv de anxioasă în legătură cu separarea de cei de care este atașat. Sentimentul depășește ceea ce este potrivit pentru vârsta persoanei, persistă (cel puțin patru săptămâni la copii și șase luni la adulți) și provoacă probleme de funcționare. O persoană cu tulburare de anxietate de separare poate fi îngrijorată în mod persistent de pierderea persoanei, care îi este cea mai apropiată, poate fi reticentă sau poate refuza să iasă sau să doarmă departe de casă sau fără acea persoană sau poate experimenta coșmaruri legate de separare. Simptomele fizice de suferință se dezvoltă adesea în copilărie, dar simptomele pot continua și până la vârsta adultă.
Factori de risc
Cauzele tulburărilor de anxietate sunt în prezent necunoscute, dar probabil implică o combinație de factori, inclusiv genetici, de mediu, psihologici și de dezvoltare. Tulburările de anxietate pot apărea în familii, ceea ce sugerează că o combinație de gene și stresul de mediu poate produce tulburările.
Diagnostic și tratament
Primul pas este să vă consultați medicul pentru a vă asigura că nu există nicio problemă fizică, care cauzează simptomele. Dacă este diagnosticată o tulburare de anxietate, un profesionist în domeniul sănătății mintale poate lucra cu dvs. pentru a găsi cel mai bun tratament.
Din păcate, mulți oameni cu tulburări de anxietate nu caută ajutor. Ei nu realizează că au o boală pentru care există tratamente eficiente.
Deși fiecare tulburare de anxietate are caracteristici unice, majoritatea răspund bine la două tipuri de tratament:
- psihoterapie sau „terapie de vorbire”
- medicamente
Aceste tratamente pot fi administrate singure sau în combinație. Terapia cognitiv-comportamentală, un tip de terapie prin vorbire, poate ajuta o persoană să învețe un mod diferit de a gândi, de a reacționa și de a se comporta pentru a o ajuta să se simtă mai puțin anxioasă.
Medicamentele nu vor vindeca tulburările de anxietate, dar pot oferi o ameliorare semnificativă a simptomelor. Cele mai frecvent utilizate medicamente sunt medicamentele anti-anxietate (în general prescrise doar pentru o perioadă scurtă de timp) și antidepresivele.
Beta-blocantele, utilizate pentru afecțiunile cardiace, sunt uneori folosite pentru a controla simptomele fizice ale anxietății.
Boli conexe:
Tulburare de stres posttraumatic
Tulburare de stres acut
Tulburare obsesiv-compulsivă
Tulburare de adaptare
Mutism selectiv
Mutismul selectiv
Copiii cu mutism selectiv nu vorbesc în unele situații sociale în care se așteaptă să vorbească, cum ar fi școala, deși vorbesc în alte situații.
Vor vorbi în casa lor cu membrii familiei apropiate, dar adesea nu vor vorbi în fața altora, cum ar fi prieteni apropiați sau bunici.
Copiii cu această tulburare folosesc uneori mijloace non-verbale (de exemplu, mormăit, arată, scris). Lipsa vorbirii poate avea consecințe semnificative în școală, ducând la probleme academice și la izolare socială. Mulți copii cu mutism selectiv experimentează, de asemenea, timiditate excesivă, teamă de jenă socială și anxietate socială ridicată. Cu toate acestea, ei au de obicei abilități lingvistice normale.
Mutismul selectiv începe de obicei înainte de vârsta de 5 ani, dar este posibil să nu fie identificat oficial până când copilul intră la școală. Mulți copii vor depăși mutismul selectiv.
Pentru copiii, care au și tulburare de anxietate socială, mutismul selectiv poate dispărea, dar simptomele tulburării de anxietate socială pot rămâne.
Foto: unsplash.com