Tulburarea de stres post-traumatic este o tulburare psihiatrică, care poate apărea la persoanele, care au experimentat sau au asistat la un eveniment traumatic, la o serie de evenimente sau la un set de circumstanțe.
Un individ poate experimenta acest lucru ca fiind dăunător din punct de vedere emoțional sau fizic. Exemplele includ – dezastre naturale, accidente, acte teroriste, război/luptă, viol/agresiune sexuală, violență în familie.
Tulburarea de stres post-traumatic poate apărea la orice om, de orice etnie, naționalitate sau cultură și la orice vârstă. Femeile au de două ori mai multe riscuri să sufere de această tulburare.
Persoanele cu tulburare de stres posttraumatic au gânduri și sentimente intense, tulburătoare, legate de experiența lor, care durează mult după încheierea evenimentului traumatic. Pot retrăi evenimentul prin flashback-uri sau coșmaruri, pot simți tristețe, frică sau furie, se pot simți detașați sau înstrăinați de alte persoane.
Pot evita situațiile sau persoanele, care le amintesc de evenimentul traumatic, și pot avea reacții negative puternice la ceva la fel de obișnuit precum un zgomot puternic sau o atingere accidentală.
Un diagnostic de tulburare de stres posttraumatic necesită expunerea la un eveniment traumatic. Expunerea include trăirea directă a unui eveniment, să asistați la un eveniment traumatic, care se întâmplă altora, sau să aflați că un eveniment traumatic s-a întâmplat unui membru apropiat al familiei sau unui prieten. Poate apărea și ca urmare a expunerii repetate la detalii oribile ale traumei.
Simptome și diagnostic:
Tulburarea de stres post-traumatic.
Simptomele se încadrează în următoarele patru categorii. Simptomele specifice pot varia ca severitate.
Intruziune: gânduri intruzive, cum ar fi amintirile repetate, involuntare, vise tulburătoare, flashback-uri ale evenimentului traumatic. Flashback-urile pot fi atât de vii încât oamenii simt că retrăiesc experiența traumatizantă sau o văd sub ochii lor.
Evitare: Evitarea memento-urilor despre evenimentul traumatic poate include – evitarea oamenilor, locurilor, activităților, obiectelor și a situațiilor, care pot declanșa amintiri supărătoare. Unii nu pot vorbi despre ceea ce s-a întâmplat sau despre ce simt în legătură cu asta.
Modificări ale cogniției și ale dispoziției: Incapacitatea de a-și aminti aspecte importante ale evenimentului traumatic, gânduri și sentimente negative, care duc la credințe continue și distorsionate despre sine sau despre ceilalți (de exemplu, „Sunt rău”, „Nimeni nu poate fi de încredere”).
- Sau gânduri distorsionate despre cauza sau din consecințele evenimentului, care duc la învinovățirea greșită de sine sau a altora.
- Frică, groază, furie, vinovăție sau rușine continuă.
- Puțin interes pentru activitățile, de care vă bucurați anterior.
- Sentimentul de detașare de ceilalți.
- Incapacitatea de a experimenta emoții bune (gol de fericire sau de satisfacție).
Modificări ale reactivității: Simptomele pot include iritabilitate și accese de furie, comportament imprudent sau autodistructiv, probleme de concentrare sau de somn.
Multe persoane, care sunt expuse unui eveniment traumatic, experimentează simptome similare cu cele descrise mai sus în zilele următoare evenimentului. Pentru ca o persoană să fie diagnosticată cu tulburare de stres post-traumatic, simptomele trebuie să dureze mai mult de o lună și trebuie să provoace stres sau probleme semnificative în funcționarea zilnică.
Mulți indivizi dezvoltă simptome în decurs de trei luni de la traumă, dar simptomele pot apărea mai târziu și persistă adesea luni și, uneori, ani.
Tulburarea de stres post-traumatic apare adesea cu alte afecțiuni conexe, cum ar fi depresia, consumul de substanțe, probleme de memorie și alte probleme de sănătate fizică și mintală.
Psihoterapia, inclusiv terapia cognitiv-comportamentală, pot ajuta la controlul simptomelor și pot ajuta la prevenirea agravării bolii.
Medicamentele, cum ar fi antidepresivele, pot ajuta la ameliorarea simptomelor.
Alte boli conexe:
Tulburarea de stres post-traumatic.
Tulburarea de adaptare:
Tulburarea de adaptare apare ca răspuns la un eveniment stresant de viață. Simptomele emoționale sau comportamentale, pe care le experimentează o persoană ca răspuns la factorul de stres, sunt în general mai severe sau mai intense decât ceea ce ar fi de așteptat în mod rezonabil pentru tipul de eveniment, care a avut loc.
Simptomele pot include senzația de tensiune, tristețe sau lipsă de speranță, retragerea de la comunicarea cu alte persoane, acțiuni sfidătoare sau comportament impulsiv.
Simptomele provoacă suferință semnificativă sau probleme de funcționare în domenii cheie ale vieții – locul de muncă, la școală sau în interacțiunile sociale.
Simptomele tulburărilor de adaptare încep în decurs de trei luni de la un eveniment stresant și nu durează mai mult de șase luni după ce factorul de stres sau consecințele acestuia au încetat.
Factorul de stres poate fi un singur eveniment (cum ar fi o despărțire romantică) sau există mai mult de un eveniment, cu efect cumulativ. Factorii de stres pot fi recurenți sau continuați (cum ar fi o boală dureroasă continuă cu dizabilitate în creștere).
Este de obicei tratată cu psihoterapie.
Tulburarea de angajament social dezinhibat:
Apare la copiii, care au suferit o neglijare socială gravă, sau deprivare înainte de vârsta de doi ani. Similar cu tulburarea de atașament reactiv, poate apărea atunci când copiilor le lipsesc nevoile emoționale de bază pentru confort, stimulare și afecțiune sau atunci când schimbările repetate ale îngrijitorilor (cum ar fi schimbările frecvente în îngrijirea maternală) îi împiedică să formeze atașamente stabile.
Tulburarea de angajament social dezinhibat înseamnă un copil, care se implică într-un comportament prea familiar sau inadecvat cu adulți, pe care nu îi cunoște. De exemplu, copilul poate fi dispus să plece cu un adult necunoscut, cu o ezitare minimă sau deloc. Întârzierile de dezvoltare, inclusiv întârzierile cognitive și de limbaj apar adesea împreună cu această tulburare.
Calitatea îngrijirii mediază cursul acestei boli. Cu toate acestea, chiar și cu îmbunătățiri ale mediului de îngrijire, unii copii pot avea simptome, care persistă până la adolescență.
Tulburare de atașament reactiv:
Tulburarea de atașament reactiv apare la copiii, care au suferit o neglijare socială severă în primii ani de viață. Poate apărea atunci când copiilor le lipsesc nevoile emoționale de bază pentru confort, stimulare și afecțiune sau atunci când schimbările repetate ale îngrijitorilor (cum ar fi schimbările frecvente în îngrijirea maternală) îi împiedică să formeze atașamente stabile. Copiii cu tulburare reactivă de atașament sunt retrași emoțional de adulții, care îi îngrijesc. Rareori apelează la îngrijitori pentru confort, sprijin sau protecție sau nu răspund la mângâiere atunci când sunt stresați.
În timpul interacțiunilor de rutină cu îngrijitorii, aceștia manifestă puține emoții pozitive și pot manifesta teamă sau tristețe inexplicabilă. Problemele apar înainte de vârsta de 5 ani. Întârzierile de dezvoltare, în special întârzierile cognitive și de limbaj apar adesea împreună cu tulburarea.
Tratament:
Tulburarea de stres post-traumatic.
Este important de reținut că nu toți cei, care suferă traume și dezvoltă tulburarea de stres post traumatic, necesită tratament psihiatric.
- Pentru unii oameni, simptomele scad sau dispar în timp.
- Alții își îmbunătățesc starea cu ajutorul sistemului lor de sprijin (familie, prieteni).
Trauma poate duce la suferință severă. Această suferință nu este vina individului, iar tulburarea poate fi tratată. Cu cât o persoană primește mai devreme un tratament, cu atât sunt mai mari șansele de recuperare.
Terapiile cognitiv comportamentale:
Terapiile cognitiv comportamentale sunt foarte eficiente.
Terapia de procesare cognitivă – este o terapie cognitiv-comportamentală bazată pe dovezi, concepută special pentru a trata tulburarea de stres post-traumatic. Se concentrează pe schimbarea emoțiilor dureroase (cum ar fi rușinea, vinovăția) și convingerile (cum ar fi -„am eșuat”, „lumea este periculoasă”) din cauza traumei. Terapeuții ajută persoana să se confrunte cu astfel de amintiri și emoții supărătoare.
Terapia de expunere prelungită folosește imaginarea repetată și detaliată a traumei sau expunerile progresive la „declanșatorii” simptomelor într-un mod sigur și controlat, pentru a ajuta o persoană să facă față și să dobândească controlul asupra fricii și a stresului. Și să învețe să facă față.
Terapia cognitiv-comportamentală focalizată pe traumă este un model de tratament bazat pe dovezi pentru copii și adolescenți, care încorporează intervenții sensibile la traume cu principii și tehnici cognitiv-comportamentale familiale.
Desensibilizarea și reprocesarea prin mișcarea oculară este o psihoterapie centrată pe traumă, care se administrează pe o perioadă de aproximativ 3 luni. Această terapie ajută o persoană să reproceseze memoria traumei, astfel încât să fie trăită într-un mod diferit.
- După o anamneză amănunțită și elaborat un plan de tratament, terapeutul ghidează pacientul prin întrebări despre memoria traumatică.
- Mișcările oculare similare cu cele din somnul REM sunt recreate în timpul unei ședințe, punând pacientul să urmărească degetele terapeutului mergând înainte și înapoi sau urmărind o bară de lumină.
- Mișcările ochilor durează o perioadă scurtă de timp și apoi se opresc.
- Experiențele din timpul unei sesiuni pot include schimbări în gânduri, imagini și sentimente.
- După sesiuni repetate, memoria tinde să se schimbe și este trăită într-un mod mai puțin negativ.
Terapia de grup încurajează supraviețuitorii unor evenimente traumatice similare să-și împărtășească experiențele și reacțiile într-un cadru confortabil și fără prejudecăți.
Medicamente:
Medicamentele pot controla simptomelor. În plus, ameliorarea simptomelor, pe care o oferă medicația, permite multor oameni să participe mai eficient la psihoterapie.
Foto: unsplash.com